Leonardo Da Vinci

notaţii de psihologie, alchimie, astrologie, matematică, arhitectură.

Leonardo îi învăţa pictura pe elevii săi cu ajutorul fabulelor, pe care apoi le comenta. "Omul trebuie să înţeleagă", îi învăţa Leonardo, "că orgoliul şi ignoranţa dau naştere urii şi răutăţii, aşa după cum, dimpotrivă, înţelegerea şi cunoaşterea dau naştere iubirii şi creaţiei". "Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult", spunea el. Contrar Apostolului Pavel care spunea că "ştiinţa vine din iubire", Leonardo afirmă şi dovedeşte prin opera întregii sale vieţ că "iubirea vine din şiinţă, iar cel ce ştie puţn iubeşte puţin".

"Nu uitaţi niciodată, îi învăţa pe elevii săi, că iubirea este fiica cunoaşterii, iar iubirea e cu atât mai puternică, cu cât cunoaşterea este mai temeinică."

"A şti înseamnă a prevedea, a putea şi a acţiona, înseamnă a schimba faţa pământului, a supune omului puterile naturii, a-i face viaţa mai uşoară prin invenţiile tenicii, iar prin creaţii de artă a i-o înfrumuseţa. Aceasta trebuie să fie adevărata religie a creatorului de artă sau de ştiinţă."

Religia lui Lenardo era religia muncii, străduinţa continuă întru căutarea, înfăptuirea şi lauda acestei "Sfinte Teimi" a sa pe care o formau Adevărul, Binele şi Frumosul. Legea superioară a existenţei umane este acţiunea creatoare prin care lăsăm în lume o urmă după ce nu vom mai fi, o operă care prelungeşte existenţa şi după moarte. Fără acest continuu exerciţiu al acţiunii creatoare, spiritul se corupe, asemenea apei lăsate în părăsire, asemenea fierului neîntrebuinţat pândit de rugină.

Armonia arhitecturii sufleteşti a lui Leonardo da Vinci are drept temelie o nesfârşită bunătate. Încă la câteva zeci de ani după moartea sa, biograful Vasari consemnează părerea contemporanilor spunând că "în toate acţiunile lui Leorado apărea generozitatea." O bunătate care lua uneori forme de o gingăşie duioasă, alteori naive, considerate chiar ciudate. De pildă, încă de pe când era tânăr, nu voia să mănânce carne, socotind omorârea unui animal la fel de criminală ca uciderea unui om, căci şi omul, şi animalul, şi planta realizează la fel minunea vieţii. Se spunea că uneori se oprea din drum ca să dea la o parte o râmă, ca să nu fie strivită de pasul trecătorilor, sau că alteori cumpăra din piaţă porumbei pentru a le da drumul din colivii, să le redea libertatea. Ciudate gesturi de generozitate, într-o epocă vestită prin cruzimi şi asasinate!

Leonardo da Vinci s-a preocupat în mod deosebit de redarea cât mai expresivă a chipurilor omeneşti cu ajutorul gesticii şi al mimicii, creând tipuri reprezentative atât în compoziţii, cât şi în portrete ("Madona Litta", "Madona Benois", "Doamna cu hermină"). Pictorul îşi plasează personajele în cadrul unui peisaj ciudat (o lume de vis cu stânci selenare, peste care pluteşte o ceaţă albăstruie, transparentă), urmărind prin aceasta accentuarea expresivităţii lor. Prima lucrare în care este folosit acest peisaj caracteristic, "Sf.Ieronim în pustie", constituie o reprezentare sugestivă a durerii solitare. Tehnica clar-obscurului a fost aplicată în mod vădit începând cu compoziţia "Madona printre stânci" (1483) şi "Sf.Ana, Maria şi Iisus" (1501-1502).

Compoziţia frescei "Cina cea de taină" (1495-1497), echilibrată şi înscrisă într-un cadru de o mare simplitate, reprezintă desfăşurarea dramatică a reacţiilor psihologice ale personajelor în momentul trădării lui Iisus de unul din discipolii săi. Leonardo da Vinci a creat compoziţii grandioase, uneori pline de tensiune interioară ("Adorarea magilor"), alteori agitate, pline de dinamism, ca "Bătălia de la Anghiari" (1503).

Capodopera artei sale portretistice este "Mona Lisa" ("Gioconda"). Pe o figură gingaşă şi gânditoare de tânără femeie, pictorul a surprins surâsul enigmatic şi fascinant care oglindeşte fluiditatea vieţii interioare a modelului.

În lunile de iarnă, în primele luni ale anului 1519, bătrânul artist cu trupul slăbit şi înfăşurat într-o haină lungă îmblănită, veşmânt necunoscut dincolo de Alpi, simte apropierea sfârşitului. Se priveşte într-o oglindă şi vede un chip ruinat de om bătrân. Iată rezultatul unei vieţi de muncă supraomenească, iată rezultatul unei vieţi de renunţare, a unei vieţi închinate numai adevărului ştiinţei, binelui, faptei, frumosului artei, a unei vieţi jertfite viitorului omenirii! Şi în timp ce îşi priveşte chipul ce evocă întregul trecut de înfrângeri şi umilinţi, cu mâna stângă fixează într-o sanguină (cea de la Torino, deşi după unii specialişti anterioară ca dată) înfăţişarea venerabilă a cercetătorului care a pus temeliile atâtor ştiinţe. Amărăciunea atâtor planuri mari neînfăptuite îi coboară colţurile gurii, privirile adânci închid suferinţele geniului neînţeles de oameni, iar cutele brăzdează o frunte înaltă ce adăpostise mintea cea mai cuprinzătoare a omenirii.

Cu toate că nădăjduise să aibă acea moarte liniştită pe care o dă omului "o viaţă bine folosită" şi conştiinţa datoriei îndeplinite, ultimele sale zile se scurg foarte agitate. Prin faţa ochilor minţii i se deapănă întreaga viaţă şi de-a lungul acestei vieţi nu găseşte decât speranţe spulberate de vremi şi de oameni... Planuri măreţe care n-au putut prinde fiinţă, opere mari neterminate sau ruinate... Şi maşina de zburat ce va fi înfăptuită abia peste patru veacuri de fiul unui popor-frate, popor despre care Leonardo poate că nu ştia mai nimic... Şi aceste cinci mii de pagini rămase netipărite, truda unei minţi pornite pe căi încă neumblate de nimeni şi luminând zări nebănuite, pagini sortite să zacă veacuri întregi, necunoscute omenirii... Prăbuşiri, numai prăbuşiri, şi toate acestea din vina oamenilor... Dar poate că şi din vina lui, pentru că în înapoiatele împrejurări ale prezentului, voise să aducă prea repede vremurile viitorului... Şi pentru că era cu neputinţă ca atâtea visuri mari să fie înfăptuite înt-o singură viaţă de om... Şi omenirea, care va trebui să se căznească din nou, să o ia de la început, să străbată iarăşi de la capăt drumurile grele şi chinuitoare ale atâtor cercetări... Şi lutul acesta pământesc, trupul acesta neputincios, care nu-i îngăduie, măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să-şi pună rânduială în manuscrise... Să le poată transmite viitorului, să le dăruiască luminii, să vină în ajutorul omenirii...

Leonardo da Vinci a devenit de mult o figură legendară, un fel de erou mitologic, întrupând extinderea însuşirilor umane până la limita posibilului, setea de cunoaştere a lumii în toate direcţiile şi prin toate mijloacele, cufundarea în necunoscut fără prejudecăţi sau reţineri.

Arta pe care a practicat-o printre multele sale preocupări a fost pentru el mai puţin o profesiune, dar mai ales modalitatea de a-şi exprima atitudinea de dăruire pasionată, dragostea sa fără margini pentru cei din jur, deschiderea fără rezerve faţă de toate tainele lumii.

__________________________________________________________________